Anul: Cocos de Foc > Zodia: Balanta > Decada: Artar > Saptamana (22 - 28 Octombrie 2017): Verde

Astronomia
Din limba greaca, άστρον astron: stea, νόμος nomos: lege este stiinta care studiază legile ce guvernează cosmosul, adică corpurile ceresti şi evenimentele ce au loc dincolo de atmosfera terestră cum ar fi stele, planete, cometele, galaxiille sau radiatiile cosmice de fond. La fel, studiază forma şi formarea universului. Cei care studiază astronomia se numesc astronomi.

Astronomia este una dintre cele mai vechi ştiinţe datând încă din perioada Greciei Antice. În secolul al VII-lea în Anglia astronomii se foloseau de poziţia stelelor în navigaţie (vezi istoria astronomiei). În perioada contemporană, aproape toţi astronomii au cunoştinţe solide de fizică iar rezultatele observaţiilor sunt puse în context astrofizic, astfel încât astronomia şi astrofizica au dobândit definiţii foarte apropiate. În Grecia Antică, ca şi în alte civilizaţii antice, astronomia conţinea în mare parte astrometrie, calculând poziţiile stelelor şi ale planetelor pe cer.

Mai târziu, Kepler şi Newton au publicat lucrări despre mecanica cerească, descriind matematic mişcarea corpurilor din sistemul solar şi interacţiunea lor sub acţiunea gravitaţiei. Astronomii moderni se folosesc de aceste principii, iar cu ajutorul telescoapelor, spectrografelor, calculatoarelor, observatoarelor astronomice, le este mai uşor de înţeles natura fizică a acestor obiecte cereşti.

Istoria astronomiei

În antichitate, astronomia conţinea informaţii doar despre obiectele vizibile cu ochiul liber. Aristotel a spus că Pământul este centrul universului şi că totul se învârte în jurul său, orbitele fiind perfect rotunde. Au existat multe teorii şi feluri de a explora cerul, în antichitate.

Astronomia în antichitate

stonehengeCuriozitatea popoarelor din antichitate asupra fenomenelor astronomice, a făcut ca aceştia să studieze cerul şi să înţeleagă formarea zilei şi a nopţii, rolul soarelui şi a lunii în măsurarea timpului şi anotimpurile. Popoarele antice au observat că obiectele cereşti au un comportament regular aceasta ajutând la măsurarea timpului formând zile, luni şi ani.

Soarele răsare dinspre un punct ,est şi apune într-un punct opus, vest, dar ziua nu are aceeaşi lungime pe toată perioada anului iar noaptea sunt vizibile grupuri de stele – contelaţie|constelaţiile care urmează acelaşi curs o dată la 365 de zile în jurul unui punct fix.

Calendarul a fost făcut după poziţiile şi mişcările lunii şi a soarelui formând ziua, luna şi anul. Popoarele antice au asociat obiectele şi fenomenele cereşti, cu zei şi spirite, construind temple şi aliniamente astronomice (Stonehenge).

Astronomia în Grecia Antică

Ptolomeus
Grecii din antichitate (1400 î. Hr – 300 î. Hr.) au avut o contribuţie esenţială în astronomia teoretică. Odiseea – un poem epic tradiţional scris de Homer în secolul al VIII-lea î.Hr., – se referă la grupuri de stele ca Ursa Mare, Orion şi arată cum vasele maritime se orientau după stelele de pe cer.

Contribuţii importante au avut Thales şi Pitagora dar nici una din lucrările acestor matematicieni nu au supravieţuit timpului. Geometria lui Pitagora i-a ajutat pe urmaşii acestuia să determine forma sferică a pământului.

Philolaos, un urmaş a lui Pitagora, a spus ca Pământul, Luna şi Soarele sunt planete şi se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între pământ şi foc. Potrivit acestor afirmaţii, revoluţia pământului în jurul acestui foc este de 24 de ore. În anul 370 î.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus a spus că o sferă uriaşă se învârte în jurul pământului şi că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate.

Probabil cel mai original observator, Aristarchus din Samos, credea că Pământul se roteşte în jurul axei sale o dată la 24 de ore, şi, împreună cu alte planete în jurul Soarelui. Explicaţia sa a fost respinsă de cei mai mulţi filozofi greci, care priveau Pământul ca o planetă statică în jurul căreia se roteau celelate planete. Teoria lui Aristarh din Samos, cunoscând sistemul geocentric rămâne neschimbată de peste 2000 de ani. În secolul al II-lea astronomii greci Hiparh şi Ptolemeu au folosit o serie de cercuri concentrice, cu Pământul aproape de centru pentru a reprezenta mişcarea generală a Soarelui, Lunii şi a planetelor în jurul zodiilor.

Pentru a explica variaţiile de viteză ale Soarelui şi Lunii şi regresia planetelor, ei au presupus că fiecare din aceste obiecte se roteşte în jurul unui al doilea cerc numit epiciclu centrat pe circumferinţa celui dintâi. Au determinat poziţiile a aproximativ 1000 de stele de pe cer folosindu-se de această harta pentru a urmări mişcarea planetelor. Au creat mai multe cercuri concentrice, pământul fiind în centru, putând fi măsurată viteza soarelui şi a lunii.

Pentru a explica variaţiile periodice în viteza soarelui, a lunii, şi ale altor corpuri cereşti, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intra în conflict cu datele matematice.Aceasta teorie este explicată de Ptolemeu în lucrarea sa, Almagesti.

Astronomia Babiloniană

Babilonienii au realizat în 400 î.Ch. că mişcarea aparentă a Soarelui şi a Lunii în jurul zodiilor nu au o viteză constantă. Ei cunoşteau poziţia Lunii si a Soarelui pentru fiecare zi a lunii şi puteau prezice Luna nouă. De asemenea, ei au calculat poziţiile planetelor.

Astronomia Medievală

Astronomia greacă a fost transmisă şi în est la hinduşi, sirieni şi arabi, aceştia din urmă au facut lucrări noi despre astronomie în secolele 9 si 10. În secolul 13 , arabii au tradus lucrarea lui Ptolemeu, „Almagest“, care a atras atenţia europenilor, creeând tabele despre mişcările planetelor.
Dondi, Giovani dè (1318-1389), astronom şi fizician, a fost cel care a construit primul ceas astronomic, astrarium, care indica cele 24 de ore ale zilei, apusul şi răsăritul, şi de asemenea fazele lunii.

Astronomia Coperniciană

galileo
În secolul 16 istoria astronomiei a luat o întorsătură radicală ca rezultat al cercetărilor făcute de astronomul polonez Nicolaus Copernicus. Acesta şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii studiind astronomia făcând o serie de cercetări asupra unor noi stele descoperite de el însuşi. Cea mai remarcantă lucrare a sa a fost „De Revolutionibus Orbium Coelestium“ („Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti“) (1543), în care analizează critic teoriile Ptolemaice despre pământ ca centru al universului, şi arată că mişcarea planetelor se poate explica mai corect cu ipoteza ca soarele să fie în centru. Această afirmaţie a fost judecată aspru de către Biserica Romano-Catolică, care a interzis publicarea lucrării sale.

Mai târziu, astronomul Galileo Galilei a reluat lucrarea lui Copernicus şi a susţinut-o, acesta fiind un admirator al lucrărilor sale. Având ca bază teoria copernicană, Galileo a făcut cercetări asupra mişcării de revoluţie a pământului. S-a folosit de tehnicile cu care funcţiona telescopul curând inventat în Olanda, construindu-şi un telescop de refracţie în 1609, şi cu care a reuşit să descopere şi să studieze planeta Venus şi mişcarea acesteia în jurul soarelui. De asemenea a mai descoperit patru dintre sateliţii naturali ai lui Jupiter şi inelele planetei Saturn. Convis că obiectele descoperite nu se rotesc în jurul Pământului, acesta a făcut o continuare a lucrări lui Copernicus, ceea ce a atras din nou atenţia bisericii fiind judecat şi forţat să îşi oprească cercetările. El a descoperit legea inerţiei, legea căderii corpurilor, legea compunerii mişcărilor.

Ca astronom a descoperit natura stelară a Căii Lactee, petele de pe Soare şi rotaţia acestuia în jurul axei sale, confirmând prin acestea concepţia heliocentricã a lui Copernic. Cu ajutorul astronomului german Johannes Kepler au început revoluţia ştiinţifică. Lui Galilei i se atribuie celebra replică rostit în faţa Inchiziţiei: “Eppur si muove“. El a fost somat de Inchiziţie să-şi retragă ideile eretice, dar, pentru că nu a renunţat la ele, a fost pus sub arest la domiciliu.

Astronomia Newtoniană

newtonDin punct ce vedere stiinţific, teoria coperniciană a fost doar un rearanjament al obitelor planetelor concepute de Ptolemeu. Din 1580 până în 1597, astronomul danez Tycho Brahe a studiat stelele descoperind peste 700 de stele şi a facut măsuratori astronomice precise a stelelor şi a sistemului solar înainte de inventarea telescopului.

Aceste date l-au ajutat pe Johannes Kepler, astronom german, să formuleze legi despre mişcările planetelor spunând ca mişcările de revoluţie ale planetelor nu sunt circulare ci eliptice, cu viteze variabile şi distanţe variabile faţă de soare.

Fizicianul englez Sir Isaac Newton a lansat un pricipiu simplu pentru a explica legile lui Kepler despre mişcările planetelor. Prin reguli matematice el a descris o forţă de atracţie care există între soare şi celelalte planete. Aceasta forţă, care depinde de masa soarelui şi a planetelor şi de distanţa dintre acestea, a pus baza interpretărilor fizice ale legilor lui Kepler. Descoperirea matematică a lui Newtonse numeşte legea gravitaţiei universale.